Rebreanu, Liviu

LIVIU REBREANU (1885–1944), s-a nascut la Tarlisiua si a studiat in scoli cu predare in limbile romana, maghiara si germana. A absolvit Academia Militara „Ludoviceum” (1903–1906), servind in armata austro-ungara pana in 1908. Trece apoi granita in Romania si activeaza in diverse cenacluri literare si reviste. In 1910, la cererea guvernului austriac, este arestat, extradat si incarcerat. Se reintoarce in Romania si, intre 1911 si 1912, devine secretar literar al Teatrului National din Craiova unde o cunoaste pe Stefania (Fanny) Radulescu, viitoarea sa sotie. In 1925 devine presedinte al Societatii Scriitorilor Romani, apoi director al Teatrului National din Bucuresti (1928–1930, 1940–1944). A editat si condus revistele Miscarea literara, Gazeta literara si Romania literara si a fost membru al cenaclului Sburatorul. In 1939 devine membru al Academiei Romane (discursul de receptie, Lauda taranului roman, il va tine in 1940).

A debutat in 1912 cu volumul de nuvele Framantari. In 1917 are loc tragica moarte a fratelui sau, Emil, eveniment despre care avea sa marturiseasca: „Spanzurarea fratelui meu, ofiter in armata austro-ungara, la Ghimes, ca «dezertor» de catre unguri, mi-a sugerat ideea Padurii spanzuratilor. Viziunea tragica a «padurii» mi-a fost inoculata de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Natiunilor […] care reprezentau padurile «tradatorilor de patrie» (Landesverräter) cehoslovaci spanzurati de armata austro-ungara pentru «tradare» — pentru iubirea patriei si independentei lor.” In 1920 publica Ion, roman pentru care primeste Premiul „Nicolae Herescu” al Academiei Romane. Urmeaza Padurea spanzuratilor (1922), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938) — toate confirmandu-i statutul de mare romancier, daca nu chiar pe acela de „cel mai mare creator epic al literaturii noastre” cum il considera E. Lovinescu.