Creanga, Ion

(1 martie 1837, Humulesti, judetul Neamt - 31 decembrie 1889, Iasi)

Scriitor, mare clasic al literaturii romane.

Fiul mai mare al lui Stefan a Petrei Ciubotarul si al Smarandei, fiica lui David Creanga din Pipirig. Cea dintai invatatura a primit-o de la dascalul Vasile a Ilioaei, in chilia anume ridicata de catre humulesteni.

La indemnul lui David Creanga din Pipirig, isi continua invatatura, dar pentru putin timp, la scoala din Brosteni, de sub conducerea lui Neculai Nanu, infiintata de marele logofat Alecu Bals. Dupa avarierea "cocioabei de pe malul stang al Bistritei" (casa Irinucai), revine la Humulesti, face carte cu dascalul Simion Fosa din Tutuieni, de la biserica "Adormirea" din Tg. Neamt, apoi la Scoala Domneasca din Tg. Neamt, dupa 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu, "cuget neobisnuit de indraznet pentru vremea lui si pentru functia lui sociala".

Urmeaza in 1854 Scoala de Catiheti din Falticeni, iar de la 1 septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de catre "catihetul Conta", prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregatit, in urma examinarii la care a fost supus, este primit direct in clasa a doua. A facut limba elina cu profesorul Neofit Scriban (militant pentru luminarea poporului, arhimandrit, inchis la Manastirea Neamt de catre mitropolitul Veniamin, pentru ca se gasisera la el operele lui Voltaire). Stiintele filosofice si istoria universala le-a facut cu dr. Ioan Alinescu, iar limba latina cu profesorul D. Stoica.

Exponenti ai iluminismului francez, fratii Neofit, Teoctist si Filaret Scriban, prin opera scrisa si traducerile facute din limba franceza, au fost propavaduitorii ideilor progresiste, unioniste.

Din cauza dificultatilor familiale e nevoit sa urmeze numai cursul inferior al Seminarului Central de la Socola. La sfarsitul lunii iulie 1858, tatal, Stefan a Petrei Ciubotarul, moare lasand o casa plina de greutati. La 23 august 1859, se casatoreste cu Ileana, fiica preotului I. Grigoriu de la Biserica "Patruzeci de Sfinti". Slujeste ca dascal si isi capata hirotonia la 26 decembrie 1859.

In 1861 figureaza printre cei 14 studenti inscrisi la Facultatea de Teologie din Iasi, abia infiintata in 1860. In anul scolar 1862-1863 nu mai apare in scriptele facultatii, care de altfel se si desfiinteaza curand. Din ianuarie 1864 urmeaza, cu scopul de a intra in invatamant, Scoala Preparandala, prima scoala de invatatori din Moldova. Dupa primul an de studii, la examenul sustinut in 19 iunie 1864, s-a remarcat prin obtinerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele. La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu ii inmaneaza premiul I. Un an mai tarziu, la examenul general la care a fost supus in 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota "eminenta" (religie, pedagogie, gramatica romana, aritmetica, cosmografie, fizica, caligrafie, muzica vocala, aptitudine pedagogica si purtare).

Activitatea didactica, Ion Creanga si-a inceput-o inca din mai 1864, cand se afla in primul an de studii la Scoala Preparandala "Vasile Lupu". In anul urmator, Al. I. Cuza semneaza decretul 1501 din 5 noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creanga la clasa intaia, sectiunea II de la Scoala Primara "Trei Ierarhi". Scoate, in 1868, abecedarul Metoda noua de scriere si cetire, impreuna cu V. Receanu, Gh. Ienachescu, C. Grigorescu, pe care il imbunatateste cu includerea in editia a V-a (Iasi, 1876) a povestirii Ursul pacalit de vulpe. Manualul Invatatorul copiilor a crescut in importanta prin introducerea povestilor Inul si camesa, Poveste si Pacala. Ignorarea canoanelor religioase, ca si criticarea ierarhiei bisericesti, i-a atras destituirea din functia de diacon, iar ulterior, cand la conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos si din invatamant.

Pentru a-si mentine existenta, a fost nevoit sa-si deschida un debit de tutun, iar dupa divortul pronuntat de catre Tribunalul Iasi, cumpara "bojdeuca" din Ticau, unde se muta impreuna cu Tinca Vartic, buna cunoscatoare de povesti. Este reincadrat in invatamant odata cu venirea lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, in 1874. Un an mai tarziu il cunoaste pe M. Eminescu, pe atunci revizor scolar, care, intuindu-i geniul creator, il indeamna sa-si transcrie bogatul repertoriu oral. Inraurirea lui Eminescu ramane astfel hotaratoare pentru destinul sau scriitoricesc.

Prezent la "Junimea", citeste Soacra cu trei nurori, publicata in Convorbiri literare (octombrie 1875). Celelalte scrieri (aparute in Convorbiri literare):

Capra cu trei iezi - decembrie 1875
Punguta cu doi bani - ianuarie 1876
Danila Prepeleac - martie 1876
Povestea porcului - iunie 1876
Mos Nechifor Cotcariul - ianuarie 1877
Povestea lui Stan Patitul - aprilie 1877
Povestea lui Harap Alb - august 1877
Fata babei si fata mosneagului - septembrie 1877
Ivan Turbinca - aprilie 1878
Povestea unui om lenes - octombrie 1878

Dupa trei ani sunt publicate primele doua parti din Amintiri din copilarie (ianuarie, aprilie) si Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia a Amintirilor... este publicata in martie 1882, pentru ca un an mai tarziu sa apara Cinci pani.

Album macedo-roman din 1880 publica Mos Ion Roata, iar in Almanahul Societatii Academice Social-Literare "Romania Juna" din Viena, in 1883, apare povestirea Ion Roata si Voda Cuza, reprodusa in Convorbiri literare din iunie acelasi an.

Ultima parte a Amintirilor... apare integral in al doilea volum al editiei de la Iasi (1892), iar Fat Frumos, fiul iepei in Convorbiri literare din martie 1898. Evolutia operei este strans legata de raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu "Junimea", dar si cu M. Eminescu si Titu Maiorescu.

Plecarea lui Eminescu la Bucuresti, la Timpul, boala care i se accentueaza, ii umbresc ultima perioada a vietii. Este vazut, insa rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu si colaboreaza sporadic la Contemporanul. In 1887 renunta la invatamant si solicita pensionarea. La cateva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Eminescu, in 1889, in noaptea de Anul Nou, se stinge la Iasi, fiind inmormantat in cimitirul "Eternitatea".

Recuperarea manuscriselor, studierea lor si a insemnarilor facute pe diverse carti, se datoreaza, la sfarsitul secolului al XIX-lea, lui G.T. Kirileanu, "cel mai important editor stiintific al operei marelui povestitor" (Perpessicius).

Trasatura dominanta a artei, a creatiei sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvoraste din viata si o exprima plenar. Prin opera sa, se inscrie in randul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea universala este unanim pusa in valoare de J. Boutiere, Angelo de Gubernatis, Mitte Kremnitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy Byng, Agnesina Silvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca si de alti cercetatori, iar la noi de catre G. Calinescu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Valeriu Cristea.